Curs

Lung se mai vaită cerul,
Azi mai altfel ca oricînd,
Lung priveşte luna pală,
Peste toţi, ne ia la rând,
Ca şi cum s-ar plânge nouă...
Ploile ce fost-au rouă,
Munţii verzi odată-n nori,
Codrul des, acum cârpit,
Timpul, scurt, de neoprit,
Zilele, parcă cioplite,
Totuşi, au un răsărit...
Nu e vină şi nici merit,
Nu-i pedeapsă ori un premiu,
Nu-i nadir cum nu-i zenit.
Toate-s azi, trecute mâine,
Tu, şi eu şi orice vezi,
Chiar şi văzul va rămâne,
Amintirea altor ani...
Trec şi nimeni nu le-opreşte,
Condamnate-s la a trece,
Toate scad, nimic nu creşte,
Nu-i nici unul să încerce
În mai  bine spre orice.
Lung se vaită ca nicicând,
Cu un trosnet de ocară,
Orice lucru, rânt pe rând,
Toate trec, toate-or să moară.

Câteodată

Câteodată uit de timpul
Care trece când eu stau,
Câteodată caut vinul,
Pe care nu vreau să-l beau,
Câteodată aud paşii
Mult prea fericitei morţi,
Câteodată uit că laşii,
Întruchipaţi în mine-s toţi.
Câteodată vântul rece
Deznădăjduit mă leagă,
Şi mă ţine, chiar încerce,
Să m-alunge lumea întreagă.
Câteodată gândul, norii,
Mă aduc tot mai aproape,
Deşi trec în noi cocorii,
De pieire ca să scape.
Câteodată, câte-atâtea,
N-au stat pavăză pe creştet,
Doar, anume, să-mi las mintea,
Să mă lase-n lume veşted.
Câteodată chiar credinţa,
Cum că încă mă încred,
Îmi ţinea gata fiinţa,
Ochii-n beznă să nu-i  pierd...
Câte-odată-n viată toate
Se întâmplă, uneori,
Doar ca una zisă "moarte",
Să o vrem de multe ori...

Învinuirea Batşebei

Au morţii ochilor pupile,
Să-mi vadă moartea dregătoare,
Când pe-o uliţă-ntre vile,
Scaldă una din copile,
Ca o moarte-n vlaga mea?

Aş da eu spre nimicire,
Mieluşea din sfântu-mi eu?
Nimic, alta n-am, şi-n ştire,
Crunt încoronat ca zeu,
Prim spre moarte, din oştire?

Cum în camere-am chemat-o ,goală,
Cum m-am trâns mieros păcat!
Ah, ar trebui  o boală,
Să-mi ucidă bietul pat!
Căci un rege n-ar pieri de-atâta...

Dar nu-i "sfânta" oare piaza,
Nu ea oare m-a ucis?
In sfinţenii, mi-a fost oaza
Cu păcatul de comis?!...
Ea l-a omorât nu eu...
Ea l-a-ncoronat...cu mine!

În prag de evadare

Aceste uşi de mult prea zăvorâte,
Aceste ziduri împuternicite să mă ţină?
Toate, toate-ar trebui azi risipite,
Să plec, să-mi caut scop şi vină.

Aceste geamuri îngrădite,
Cu gratii de nefericire cruntă,
Să fie sparte azi şi desfăcute,
Să mă lumine cerul meu ce se ascunde...

În temniţa trupescului "eu sunt",
În decăzuta operă de artă,
Resimt cum veacul mult prea crunt,
Mă schimbă-ntr-o erată.

Şi alţi nebuni, cu mine-n prag,
Mă calcă nopţile-n călcâie,
Cum fost-am lor o vreme drag,
Azi sunt doar cel ce-n urmă să rămâie.

Voi fi plecat...

Voi fi plecat când te întorci,
Pe drumuri pe care nu le ştii,
Nu te grăbi în urmă să-mi mai vii
Nici lacrimi să mai storci.

Când pleci, să laşi uşa deschisă,
Nu am prea mult bagaj să iau,
Am să dispar din viaţa ta şi am să stau,
Mereu în umbre cu inima închisă.

Te voi avea în gând ca o minune,
Întunecată în vremea de pe urmă,
Te voi păstra într-o secretă urnă,
Cu gând să te descoper mâine...

Dar ştim că mâine-i o risipă,
Că nu vei fi ce eşti şi cum,
Am strâns speranţele pe drum,
Le-arunc acum şi plec în pripă.

Din rugină...

Un dar...

Din rugina eului subunitar,
Desfac lumiă către tine,
Te scrijelesc rudimentar
În firele de jmalţ prea fine
Ce se desprind din coapsele-mi altar...

Te rog...
Primeşte gândul meu prolog,
Căci tu îmi eşti refrenul plâns,
Chiar de te văd doar analog,
Te apreciez prin calcule mai din adins,
Cum pâlnia te-ar îndrepta către amog!

Sunt spiră,
Produsul crâncenei poveşti de vină,
În care creierul învinge,
Mi-e cântul ticăit şi-n ochi nu am retină,
Mâna mea fără simţire strânge...
Mă iartă şi primeşte...lumină din rugină!

Ciclicitate

În sfera boreală,
Pe luciul septentrional,
Toamna timpului, carnală,
Se-nvârte-n vals suicidal,
Cicatrizând bătrânul templu decăzut.

Frunzele planează-n gânduri,
Rupte inimii în zori,
Şi se-nalţă către rânduri,
De înspăimântaţi cocori...
Se moare azi de timpuriu în vreme.

În amestecul de putred-viu,
Stoarce-mi azi trupul de vară,
Şi-oi rămâne paraliu,
La zvântat pe-o sfântă scară
Întinsă-n noapte către cerul de-demult...

E toamna sferelor de lut,
Cu sori căzând în nopţi geroase,
E noaptea reînoirii ce-n trecut,
Schimba în alb pe cele păcătoase...

Rămâne mintea mea, robită-n vechi blesteme.

Întinsă-n noapte, către cerul de-demult...
Se moare azi, de timpuriu în vreme,
Cicatrizând bătrânul templu decăzut:
E toamna inimilor frânte...